Un polițist ferchezuit se apleacă ușor peste birou și-mi spune încetișor că îl doare sufletul când vede cum se dărâmă pe nașpa clădirile de patrimoniu.
Sunt într-o secție de poliție dărăpănată din centrul Bucureștiului. Agenții caterincoși audiază niște amărâți. Câte palme, cum i-a dat, pe unde-a fugit? Polițistul din fața mea e mai liniștit, dar are o privire chinuită. Se apucă să-mi povestească strădania lui cu mafia imobiliară.
Când era mic stătea prin zonă și avea o bisericuță care-i plăcea, una din aia ca-n Bucovina. Într-o zi, a ajuns în fața ei și a rămas cu gura căscată. Dispăruse. Era iarbă în locul ei. Comuniștii o dărâmaseră în timpul nopții.
Și acum tot noaptea se demolează. Șmecherii democrației au reușit să distrugă mai mult decât comuniștii. Atunci era dictatură dementă, acum e doar corupție. Și bani. Își încleștează fălcile.
Zice că a tot încercat să oprească demolările, dar poliția are mâinile legate. Legislația e varză. Clădirile sunt în mâna primăriei, care înfundă dorsarele.
Rechinii imobiliari lasă ușa deschisă și chiar tocmesc boschetari să intre, să fure grinzi, să facă găuri în tavan, să dea foc la acoperiș… chiar dacă-i prinde pe amărâții ăia, nu-i poate demonstra că proprietarii o distrug intenționat ca să facă un turn pe ruinele ei.
Spune că, în disperare de cauză, mai apela la Nicușor Dan, care făcea scandal și reușea să mai oprească din demolări. Dar pentru asta i s-au făcut rapoarte și a ajuns el să fie cercetat. Dacă-ți faci meseria bine primești penalizări, nu apreciere.
Mă uit la el și parcă nu-mi vine să cred, e un polițist pe bune, parcă-i decupat din The Wire.
Apoi mă uit în jur și revin cu picioarele pe pământ. Polițista de lângă ia declarații de la o băbuță. Îi pune o foaie-n față și zice: “scrieți, duamnă, așa: «Nu știu să scriu și să citesc…»”.
