Când mi-au furat prima dată bicicleta, am avut un șoc când am ajuns unde-o legasem și ea nu mai era acolo și eu nu știam ce să mă fac. Parcă dădusem cu capul într-un zid.
M-am gândit că nu mai vreau să trec niciodată prin asta și acum, de fiecare dată când merg să-mi iau bicicleta de undeva, mi-o închipui ca pe pisica lui Schrödinger, e acolo și nu e acolo, sunt împăcat oricum.
Așa că n-am intrat în panică atunci când am ajuns la Cercul Militar și bicicleta nu mai era. O parcasem aseară sub steagul României, cât să stau la o bere în Control, și la plecare am uitat de ea. Mă gândeam că nici un hoț nu ar pângări simbolurile naționale pentru o amărâtă de biclă, dar na…
– Bună ziua, ați văzut cumva o bicicletă? Doi soldați se uită pieziș, un maistru mă ia de o aripă. Vino după mine. Intrăm pe o ușiță în subsolul Cercului.
– Am avut o activitate și a trebuit să… eliberăm. N-am vrut să tăiem antifurtul, că știm cât costă… așa că am scos steagul. Na, se mai distrează lumea, da’ să nu mai lăsați bicicleta acolo, vă rog, că îi ceartă pe băieții ăștia.
Ies cu bicicleta bălmăjind scuze, mulțumiri pentru băieții care stau zi și noapte să păzească instituțiile statului, în timp ce peste drum duduie plăcerile.
Împing vehicolu’ spre Cișmigiu, sângele coboară încet-încet din cap și în loc rămâne poezia aia cu motocicleta sub stele – în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile.
De mic mi-a plăcut Mircea Cărtărescu, cine ar fi crezut că într-o zi o să ajung să parchez ca el?
*_*
