Nu te enerva. Res-piiiră. 

Merg furtunos cu bicla pe Calea Victoriei. Pielea se coace la soare și devine unsuroasă, apoi prinde din zbor praf și musculițe, astfel încât simt că înot printr-o mocirlă. Refac traseul de azi-noapte, când am alunecat în mirajul băuturii la juma’ de preț din Control și mi-am lăsat pe undeva geanta foto.

Înăuntru era primul aparat mirrorless pe care mi l-am luat, în facultate, după ce am strâns bani juma’ de an și am studiat zeci de ore tehnologiile revoluționare și glorioasele perspective de viitor (care s-au adeverit!). Cu el am învățat să filmez și am făcut poze pentru o mulțime de articole, l-am trântit de toate obstacolele și încă merge, șontâc-șontâc.
Stătea comod în gentuța pe care mi-a dat-o Tibrian ca parte a unui troc care implica o bicicletă și o anume cantitate de alcool, înainte să plecăm împreuna în Bosnia. De atunci am dormit cu capul pe ea în toate călătoriile, cu credința că nimic nu o să ne despartă.

Doare și ustură să mă gândesc la asta, dar procedura e clară în astfel de situații: momentul nasol nu e astupat, ci se transformă într-un punct de inflexiune a existenței, adică privesc trecutul și viitorul din perspectiva lui, analizez ramificațiile cauzelor care m-au adus aici și construiesc ramificațiile unui viitor care să corecteze tot ce nu a funcționat până acum. 

Deja mă simt mai bine. Deciziile îmi apar în minte cu liniuță de parcă ar fi listate pe ecranul unui Commodore 64. Fiecare piesă de puzzle se așterne la locul ei. 

Un vânticel îmi usucă fruntea. Pedalez dintr-un loc în altul să îndeplinesc formalitatea de a întreba peste tot “Ați găsit cumva o geantă foto verde?”. Nu, evident.
Ajung la șaormeria grecească din centrul vechi și mă gândesc că la fel de bine aș putea să-i întreb “Ați găsit cumva 300 de miliarde de €uro?”. Zâmbesc aplecându-mă peste tejghea și rămân cu gura căscată. 

Într-un colț zace geanta mea.

Casiera mi-o dă bucuroasă și spune cu mândrie că la ei nu se pierde nimic, dar eu deja m-am pierdut, mă prăbușesc pe interior, echilibrul la care am ajuns s-a dus de râpă, hotărârea s-a ofilit fără seva pe care și-o trăgea din gravitatea momentului.

Am rămas prost.