Jurnal din Amerika

Ziua 0

Aeroporturile sunt ca-ntr-un vis, treci pe pilot automat prin tuneluri și porți, te minunezi absent de toată babilonia aia, ca și când te-ai uita la un reality show pe Discovery.

M-am trezit brusc din vis când un roșcovan de la securitate m-a luat deoparte și m-a întrebat “Ce te face să crezi că ești un jurnalist bun?”

Ziua 1

IMG_0081

M-am trezit cu o veveriță în fața geamului, scotea limba la mine. Secția de pompieri de vizavi a dat trezirea cu sirenele la 8 dimineața fix. Stau într-o cameră cu ferestre pe trei pereți, trebuie să mai inchid din jaluzele ca să nu mă înec cu lumina.

Merg până-n centru cu un trenuleț care se transformă în tramvai și apoi în metrou.

Sunt “reporter in residence” la universitate. Coordonatorul meu e un “veteran journalist” care seamănă cu Leonard Cohen. Singura colegă e o venezueleancă cu care am dezbatut toată ziua și am convenit că țara ei e mai de căcat (se împușcă lumea pe strada, gen).

Mă pregătesc să sar la gâtul uneia dintre cele mai mari corporații din lume.

Ziua 4

IMG_2010

Mă tot întrebam de ce în engleză nu se împletesc frumos cuvintele. De ce gândurile frumoase ies pe gură ca un ana-are-mere.

De pe la patru ani mintea mea vorbește, născocește tot felul de tâmpenii când stau întins în pat așteptând să dorm, când merg prin ploaie, când îmi mușc buzele în fața cancelariei.

Tâmpeniile astea trec prin mașina de tocat a creierului și devin replici prefabricate, care se potrivesc între ele ca piesele de LEGO și apar ca prin minune când discuți cu cineva. În limba română.

Azi i-am dat niște momeală americană și a început să wow, i wonder if… Am trei luni să recuperez douăzeci de ani. Dacă a reușit pedofilu’ de Nabokov, cât de greu poate fi?

Ziua 5

Dacă-mi pronunț numele românește, lumea se uită la mine de parcă sunt prințul întunericului.

Așa că am încercat să-l rotunjesc un pic, cu efecte adverse:

Tipa de la senvicerie întreabă cum mă cheamă. Îi răspund. Face ochii mari:

…love?

Ziua 6

IMG_1932

Iuhu, tocmai a avut loc al treilea jaf armat din ultimele zile în zona universității. Niște puștani au o pasiune în a scoate pistoalele la studenți. Mako se potrivește binișor descrierii, l-a văzut cineva zilele astea?

“At approximately 5:15 PM there was an armed robbery at St. Paul St & Thatcher St. in Brookline. 3 suspects robbed the victim, one showed a handgun. Suspects are described as 3 black males between 13 & 18 years of age, one wearing a white sweatshirt, one wearing a gray sweatshirt, and one wearing a red sweatshirt.”

Ziua 8
~Fauna~

P1080751

Încă nu mi-a venit cecul cu bursa, așa că urmez sfatul unui șofer de redacție: când n-ai bani de friptură, iei o ciorbă și reglezi din pâine. Dar aici cea mai ieftină pâine e 3.5$, cât o friptură la noi!

Așa că mă consolez plimbându-mă prin parc pe stomacul gol. Toată lumea pozează copacii care năpârlesc de niște frunze roșii. Eu stau cu ochii pe lac, invidios pe rațele grăsane care măcăie și se mușcă de gât.

M-aș mușca și eu de gât cu ele, mă gândesc, când zbuf! o veveriță nătăfleață îmi aterizează la picioare, căzută de pe o creangă. Se uită supărată la mine, parcă să-mi ceară socoteală (veverițele americane sunt foarte impertinente), dar dispare când observă că mă ling pe buze și că în ochii mei se reflectă la proțap. Atunci apare o lebădă albă… (continuare în episodul următor)

Ziua 11
~Bodega scriitorilor morți~

IMG_0240

În taverna Bukowski e un tablou mare cu bețivanul Bukowski fumând cu poftă, dar fumatul e interzis. Lumina joasă și nuanțele închise dau un aer jerpelit, însă totul e curat ca lacrima.

Barmanu’ tatuat are copil mic acasă, ultima oară când s-a distrat a fost acum un an, la San Francisco. Izbește berea de tejghea în fața clientului cât să se scurgă puțină spumă, pentru efect, pe șervețelul așezat grijuliu dedesupt.

Mesenii au cămăși călcate și căști de bicicletă puse-n cui. Pe fundal de rock cumințel, vorbesc despre colegii de la serviciu. La fiecare patruzecișicinci de secunde își scot mobilul din buzunar și butonează ceva, inclusiv eu, ca să scriu porcăria asta.

Fuck this shit, vorba tziganului, Bukowski nu-i aici, Bukowski e-n Ferentari.

Ziua 15

15

Noul meu hobby: dimineața, în metrou, trag cu ochiul la ce citește fiecare și le potrivesc ca niște piese de puzzle într-o poveste a zilei. Astăzi: Dalai Lama – Bank robbery – Sherlock Holmes.

Nu e aproape nici un om care să aștepte pur și simplu. Toată lumea e hiperativ-ocupată cu ceva – citește din cărți, smartphone-uri sau tablete, se joacă și ascultă muzică. Nu găsesc privirea aia calmă și pierdută, de așteptare în drum spre muncă.

Ziua 16
~Băuta~

“Cea mai ieftină bere, vă rog!” De obicei, comanda asta îmi aduce o delicioasă Timișoreana (1$) și priviri metafizice din partea bețivilor de la masă. Dar acum îmi aduce o poșircă de Amstel (4$) și priviri oripilate din partea tipei de la Harvard și a șefului departamentului digital de la Boston Globe.

Sunt la băuta lunară organizată de Nieman Journalism Lab, doar că… nu prea se bea. Când lumea zice că iese la o bere, chiar la o bere se referă! Știu discuțiile pe de rost: ăștia din TV sunt analfabeți, lumea nu apreciaza jurnalismu’ adevărat, se duce totul dracu’. E ca la întâlnirile jurnalistice din Art Cafe-ul de la Sf. Gheorghe, minus entuziasmul prostănac și riscul de incendiu.

Cineva se prezintă ca un “digital bum” și, plin de speranță, îl iau la întrebări – o fi și el un șobolan? Dar nu, era așa, o figură de stil, journalism is just a job, de care se achită onorabil și atât.

Cei mai tinerei tremură anxioși. Cei mai bătrânei falsează partitura socializării. CNN, NPR, PBS. Oh, that’s really nice. La ora 9 mă trezesc că am rămas doar eu și venezueleanca.

În drum spre casă, orașul ia chipul parodiei din ziare. La metrou, un chinez la cămașă albă și ochi goi cântă la un fel de vioară din trei vreascuri și două sfori. O fată blondă și palidă citește știrile din iphone cu ochii umflați, ca și cum tocmai a plâns după ce și-a ucis iubitul.

Ziua 17
~Țiganii și OZN-ul~

IMG_0020

Pe holurile de la MIT miroase a creier încins. În sala 144, un chelios descrie societatea ca o bază de date cu catralioane de parametri. Jurnalistul își trimite roboții să extragă informații de-acolo și le ordonează astfel încât să înțelegem ceva din tot haosul ăsta.

Am nimerit la o întâlnire între programatori geniali si cei mai buni jurnaliști digitali din lume. Cheliosul e de la ProPublica, un ONG care face jurnalism de investigație cu precizie matematică. Scot subiectele din baze de date și publică mai mult decât articole colțoase – fac aplicații web prin care poți să vezi câți bani ia doctorul tău de la companii farmaceutice sau cât de bună e școala la care-ți merg copiii sau cum guvernul îți otrăvește apa.

Sunt primii care au luat un Pulitzer pentru jurnalism online și printre singurii care încep să înțeleagă cum funcționează mintea cetățenilor digitali.

Investigațiile lor sunt la liber – pot fi republicate gratis de oricine. Își permit, pentru că un moș bogătan le-a donat nuștiucâte milioane de dolari. Miliarde sunt pompate și în geniul celor de la MIT. Asta le dă încredere că pot reuși orice, dacă își încordează destul mințile.

Mă apuc să-i descos, unul câte unul – care-i scopul vostru, până la urmă?

“Vrem să schimbăm lumea!” răspund toți, fără excepție. Apoi se uită lung la mine, după ce le povestesc de Casa Jurnalistului. Unul întreabă: “Da’ tu ce vrei să obții?”

Mă pufnește râsul. “Și eu vreau să schimb lumea, doar că fără bani.”

Ziua 20

Am ars-o vreo trei zile pe la MIT, pe jumătate beat, ascultând manele.

Pot să-mi trec în CV un master?

Ziua 21
~Dezbateri electorale~

522925_10151054900456890_1479041561_n (1)

Americanii au turbat cu ocazia alegerilor, Fox și MSNBC latră ca Antena 3 și B1, opinia publică așteaptă ca cei doi catindați să-și dea la mufarină în dezbaterea de luni.

În metrou, un bețiv în geacă galbenă cu Romney se ceartă c-o babă și apoi urlă la niște studente la Harvard, suspectate că votează cu Obama.

Mă vede că rânjesc și se apropie de urechea mea ca și cum ar vrea să-mi spună un secret, dar zice cu voce tare:
“You’re from Eastern Europe. If Obama gets reelected, you’re gonna have Putin up your ass, bye-bye missle defence shield.”

Rânjetul îmi încremenește. Rewind. Tipul nu e beat, îi simt respirația. Fiecare argument pe care l-a urlat mai devreme e valid și frazat admirabil. Știe politică externă și are multe cunoștințe în Europa. Dar… cum dracu’ și-a dat seama de unde sunt? Îs costumat în tocilar hip MIT-ist, n-am nici un semn distinctiv.

Capul îmi vâjâie. Îi întorc vraja: pantofi scumpi, dar tociți, ceas tehnic-sportiv, încărunțit prematur – absolvent de universitate de rangul 2, concediat în criză, prins în disperare de discursul jobs-jobs-jobs al lui Romney.

Coboară la prima. Cobor după el.

Ziua 26

IMG_3176

Când televiziunile îi încurajează pe cârlanii de politicieni să se împungă toată ziua în fața camerelor, publicul se strânge ca la urs.

Fiecare minut de isterie, însă, scade încrederea oamenilor în sistemul democratic și ne aduce cu un pas mai aproape de prăpastie.

Asta auzeam, ca prin vis, în timp ce mă îndopam cu brânză și roșii la conferința unei tipe care a studiat nush câți ani politica și mass-media:

Televiziunile de știri americane sunt la fel de debile ca ale noastre, cu un aer ceva mai profi. Dacă dai dezbateri serioase nu se uită nici dracu’, iar dacă-i lași să facă circ transformi oamenii în niște zombie mutanți gata să muște din adversarul politic.

– Păi și ce-i de făcut? o-ntreb după conferință.
– Sesame Street. Cu politicieni.

Sesame Street e o emisiune megapopulară pentru copii, care ambalează cu precizie științifică tot felul de chestii educaționale în scenete ușor de urmărit.

În curând cu politicieni. Ne îndreptăm spre o lume bizară…

Ziua 29
~Vrăjitoarele~

P1080832

Ieri am mers în Salem, orășelul ăla în care a fost vânătoarea de vrăjitoare din 1692, când oamenii au luat-o razna și au spânzurat vreo douăzeci de duduițe care se purtau “ciudat” (știu și eu câteva).

Lumea se strânge aici de Halloween și bântuie costumată pe străzi, cu botul înroșit de ketchup-ul hotdogilor. Mă strecor printre Spridermeni, Winnie the Poohi, Obămi, curviștine și alte personaje înfricoșătoare.

Am doar niște dinți de vampir. Le explic ăstora că vin din țara lu’ Dracula, unde lumea și acum dezgroapă morții, le scot inima, o ard și beau cenușa dizolvată-n apă (yeah, for real). Și, oricum, soldații americani fac zilnic câte-o vânătoare de vrăjitoare pe tărâmuri petroliere.

Dar poveștile astea sunt departe, ca într-un vis. În jur nu e nici frică, nici bucurie, doar senzația că trebuie să ne distrăm, acum e momentul. Toate barurile au în față câte-o coadă de vârcolaci cuminți, care urlă.

Singurii oameni par a simți ceva sunt un cuplu necostumat care dansează încet, în mijlocul străzii, pe Riders of the Storm, în timp ce pe lângă ei trec niște cowboy gay și un negru cu gâtul tăiat.

Pe peronul gării salvez de la dispariție un urs panda care contemplează sinuciderea și mă sui în tren printre o îngeriță și o drăcușoară pe tocuri. În urmă las o Miss America trântită pe jos, lângă o grindă de metal, cu un pantof căzut, trimițând mesaje pe iPhone.

Ziua 30

557690_10151066284856890_584871139_n

Când eram mic, aveam o carte numită Spielebuch für Regentage, cu tot felul de jocuri de decupat și colorat, pe care o deschideam, cu emoție, doar atunci când ploua afară.

E exact aceeași senzație să meșteresc la o investigație în timpul uraganului.

Ziua 36
~Țara tuturor posibilităților~

615278_10151076178881890_1423531366_o

O veveriță apretată, cu ghearele încleștate pe o ghindă, se încruntă la mine pe o alee perfectă între căsuțe perfecte de cărămidă care formează cartierul perfect în care se născocesc un sfert din banii omenirii: Harvard Business School.

Tocmai am evadat de la o întâlnire a băieților deștepți din energie. Cei grăsani și cu obrajii roșii sunt investitorii independenți, căutătorii de aur. Cei slăbănogi și cu ochelari sunt tehnocrații corporațiilor gigant.

Se discută lejer contracte cât PIB-ul României. Mulți au vândut tot ce-aveau, au luat un petec de pământ în deșert și au plantat o sondă care le-a extras milioane de dolari.

Nu doar petroliștii fac asta. Dacă ai o idee, riști să te trezești peste noapte acoperit de bani și să trebuiască s-o pui în practică. Bogătanii se îngrămădesc să devină acționari la idei crețe. Una din zece dacă reușește și-au scos banii cu vârf și-ndesat.

Mai sunt variantele populare, gen Kickstarter, unde până și festivalul de film românesc din NY a strâns $20.000.

Astfel își permit oamenii deștepți să alunge gândurile negre, coșmaruri în care inegalitatea socială crește în salturi, libertățile sunt tot mai încleite, stilul de viață duce la autodistrugere, iar visul unei societăți deschise devine a fucking bad joke.

Mă plimb aiurea cu metrourile până când ajung la un cap de linie numit Wonderland.
Totul e perfect. Am o cheie pe spate, dacă o întorci încep să cânt.

America e țara tuturor posibilităților, România e țara unde totul e posibil.

Ziua 37

IMG_0058

Cea mai șocantă treabă de la alegerile astea e discursul învinsului. Când a urcat pe scenă mi-am frecat palmele rânjind, așteptând să aud cum comunistul păgân a furat alegerile și o să ardă în focurile Gheenei. Când colo:

“I have just called president Obama to congratulate him on his victory. His supporters and his campain also deserve congratulations. I wish all of them well, but particularily the president, the first lady and their daughters. This is a time of great challenges for America and I pray that the president will be succesful in guiding our nation.”

Ziua 39

IMG_0144

Cobor adormit din autobuz, nu vad nimic din cauza soarelui dimineții, aud doar un vuiet înfundat, ca-n peșteră, și atunci mă izbește. !!#&?!#%*$~&!!!

Doi pompieri dau peste mine cu furtunul de apă – fuck you, că arde, o babă vietnameză cară pe-un băț doi saci imenși cu sticle de plastic, dar n-apuc s-o văd bine, că mă înghite mulțimea și mă scuipă în fața unui dulap de om cu dinți de aur care-mi susură “Yo man, wanna buy some GOLD?”.

În dreptul unei tonete, un pui de chinez îmi înfinge-n mână niște creveți pe băț și-mi smulge dolarul pe care nu mai știu pentru ce l-am scos.

Toate semafoarele sunt roșii, dar lumea trece oricum.
Fac slalom printre munții de gunoi și-mi picură-n cap smahozul unsuros ca un mir cu care ești uns New Yorker.

Ziua 44

IMG_0189

Stația Greyhound New York, 6 dimineața. Șuieră un vânt înțepător. În boxe scârțâie Vivaldi, întrerupt de o întegistrare cu o voce goală care tot repetă ceva fără sens. Negri, mexicani, indieni stau ghemuiți pe gresie.

O singură blondină stă pe băncuță, terifiată de tipul care s-a pus pe vine lângă ea și a-nceput conversația cu “Yo not scared o’ me cause I’m black, yo?!”

Autobuzele cu maidanezu’ gri îs cel mai ieftin mod de a traversa țara asta. S-a dus dreq on the roadu’, e rupere de scump să mergi cu mașina și-ți trebe un car de acte, moartea pasiunii.
În mai multe state e ilegal să faci stopu’. Și oricum nu te ia nimeni.

E ilegal și s-o arzi fără scop, sunt peste tot semne cu No Loitering și paznici gata să te ia pe sus.

Land of the free, frăție, da’ numai cu un major credit card with a valid background check.

Ziua 50
~Miturile~

IMG_0176

Azi am fost într-un cinema de cartier unde sala plină s-a uitat cu ochii mari la două ore și jumătate de… dezbateri legislative.

Filmul a fost despre un lungan gârbovit care mergea ca pe picioroange și vorbea ca un bunicuț ștrengar. Te cucerea cu povestioare amuzante. Și a abolit sclavia în America.

Abraham Lincoln a înțeles că, dacă face schimbări mici și calculate în mulți oameni, poate declanșa o schimbare imensă, care părea imposibilă. Era un om prostuț înconjurat de animale deștepte.

Mâinile lui grele apasă pe umerii fiecărui american, îi dau putere și îi amintesc că trebuie s-o folosească cu bunătate. Cam așa funcționează un mit. Spectatorii au plecat de la film cu ochii-n lacrimi.

Am intrat în primul magazin și am schimbat un portret al lui Lincoln pe un bax de coca-cola.

Ziua 51

IMG_0184

Lecție rapidă de capitalism: Am intrat într-un magazin să-mi iau un pix și am ieșit cu un Kindle.

Ziua 52
~Urmărirea~

Citesc de zor Sherlock Holmes, fascinat de felul în care autorul ascunde sub povestioare cu detectivi straturi și straturi de analiză socială și psihologică.

Mai citesc și mii de pagini de rapoarte ale unei corporații petroliere care vrea să extragă gazele de șist din Vaslui și Dobrogea. Fiind listați la bursă, ei sunt obligați să facă semi-publice o mulțime de informații, însă îngroapă detaliile-cheie în note de subsol și descrieri deliric-corporatiste.

Caut indicii. Regula de aur, pe care mi-a spus-o un profesor de la universitate, sună așa: “Dacă ceva e neclar, probabil e interesant.”

Pe CEO-ul companiei îl cheamă John Watson.

Ziua 61

Mi-am vazut destinul
în metroul din New York, stația Bleecker Street
mă uitam la reflexia mea într-un geam întunecat
și mă gândeam că tre’ să mă tund
când reflexia mea s-a întors cu spatele
era un aurolac din vagonul vecin.

Ziua 62
~Ziua Națională~

IMG_0198

De ziua națională a României m-am trezit acasă la două lesbience frumoase din Brooklin, cu o pisică fără un ochi dormind pe spatele meu.

Apoi m-am târât până-n Manhattan și am pășit pe pământ românesc: Misiunea Permanentă a României la ONU, în care locuiesc zilele astea. Clădirea, un bloc tipic newyorkez, a fost adaptată specificului național:

Intrarea e solemn-spălăcită, ca în instituțiile din București, cu tot cu steag și paznic bun la toate, care sigilează intrarea la 12 noaptea. Camera imensă, în tonuri prăfuite de maroniu, îmi dă senzația c-am intrat în hotelul Rubin din Cap Aurora.

Bucătăria are un frigider istoric, cu mâner ruginit. Cada are două dopuri, dintre care nici unul nu se potrivește bine. Rafturile sunt îmbrăcate în hârtie albastră de cadouri.Totul arată decent, dar lipsește perfecțiunea obsesivă a americanilor. Mă simt ca acasă

Ziua 76
~Shopping~

P1080751

Scotocesc printr-un șir de 20m de geci pe umerașe. Îmi tremură mâinile – s-a făcut întuneric și n-am mai mâncat nimic de la hotdogu’ de dimineață.

Fâș, blană, sclipici, șerpălăi, ce dracu’ caut aici? ah, da, îmi ies coatele prin geacă și intră frigul în loc. Tre’ să găsesc una nouă, dar repede, repede, până nu intru-n colaps.

Atunci am zărit-o.

De obicei, când te întâlnești cu destinul ți se arată un cor de îngeri cântând la harpă. Dar mie mi se arată un singur înger, jegos și mahmur, care bolborosește:

“Singura mea prietenă în aste clipe grele
e scumpa mea Zenobia, geaca mea de piele.”

Se potrivește perfect. E o geacă de securist, adică un fel de cocalar șmecherit, care atrage respectul paznicilor, muncitorilor și altor oameni indispensabili în activitatea jurnalistică.

O pun pe mine și uit de foame. Mă urc în metrou fără bilet și trec fluierând pe lângă controlor, pentru a testa proaspăt achiziționata invulnerabilitate.Merge.

Ziua 78
~Orașul miroase a cerneală~

IMG_0242

Stau pe jos în metrou și miroase a temele de-acasă din clasa-ntâia, adică a cerneală cursă pe degete. Nu-i de la mine, mă uit în jur, nimeni nu pare să fi vărsat o călimară, cobor din metrou, totul e cenușiu, da’ tot miroase a cerneală, de parcă tot albastrul din ceruri s-a scurs în canale.

Acum câteva zile eram în New York, la festivalul de film românesc, și am văzut Crulic – un documentar desenat despre românul ăla care a murit nevinovat într-o pârnaie din Polonia.

Seamănă mult cu Waking Life, e o realitate desenată ca un vis. Iar finalul e același, personajul principal își ia zborul, doar că în cazul lui Crulic zboară cerșaful cu care era acoperit cadavrul lui, adică ultima urmă pe care a mai lăsat-o în jume – zboară din Cracovia și se întoarce la Botoșani.

După film, mă plimbam tremurând pe Broadway cu o singură mănușă (am rătăcit-o pe cealaltă) și pe jos vedeam numai mănuși pierdute, care începeau să zboare, se strângeau într-un stol și plecau spre altă țară, în care nu există presiune socială împotriva purtatului de mănuși desperechiate.Nu știu de ce mi-a amintit asta mirosul de cerneală. Venea de fapt de la un praf cu care dau ăștia pe șine, să nu derapeze.

Ultima zi
~Visul American~

IMG_0167

Ahh, mă trezesc transpirat, cu o durere de cap, în jur e plin de cutii și ambalaje de produse electronice, conserve de cola, pungi de skittles și oreo, mă izbește ca scena unei crime, ce dracu’ am făcut?

Timp de trei luni am pupat moaște americane: aveam mai mulți bani decât îmi trebuiau, am cumpărat, cumpărat, cumpărat mai mult decât în ultimii trei ani la un loc, până când am intrat pe minus, și acum am rămas doar cu greața, ca după un trip nasol.

Hainele îmi rămân într-o cutie. În locul lor, rucsacul meu imens e plin cu plastic, aluminiu, siliciu și alte elemente cu care ai putea să construiești o bombă.

Scriu asta în aeroportul din New York, în fața unui tonomat care scuipă celulare și aparate foto în loc de cola și grisine.

S-a băgat sfârșitul lumii? Dați-mi două, vă rog, să duc unul și acasă.

One comment on “Jurnal din Amerika

  1. Thanks for your whole efforts on this web page. My daughter delights in getting into internet research and it’s really obvious why. I learn all of the compelling form you produce great guidance via your website and as well as inspire participation from other individuals on this content so our child is actually being taught a lot of things. Take pleasure in the remaining portion of the year. You’re the one doing a superb job.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *