Broaștele nu sunt fructe

Luiza!

Mai ții minte când eram vii și am hotărât să mergem la festivalul fructelor de mare?

Erau zile mohorâte, ochii mei erau ca mătasea broaștei și tu erai ocupată să prinzi infractori înainte să fugi în Brazilia. Ai zis de fructele de mare într-o doară, ca și cum n-ai da o coadă de caracatiță pe lucruri din astea, iar eu am urlat pe Internet până când a devenit insuportabil să nu mergem.

Eram tare deznădăjduit în dimineața aia, dar m-am gândit că o să-mi notez totul și astfel nimic din ce mi se întâmplă nu mai poate fi rău.

– Hai.
– Vlad, am purici!
– Hai, că te caut în metrou.

Am pornit, eu pe șapte cărări și tu pe restul, către Obor. Mergeam liniștit, iar prezența ta dădea o notă onorabilă grupului nostru de două persoane. Nimănui nu i s-a părut ciudat că scoatem bani de la bancomat. M-au lăsat să folosesc automatul de bilete de la metrou, unde am achitat cash (nu mai merge cu cardul din cauza unor neînțelegeri între instituții private și de stat, o etapă în negocierile dintre grupări mafiote).

Vegetarienii mănâncă fructe de mare? ne-am întrebat în drum spre Crângași. Nu ar trebui să omorâm ceva ce are conștiință, asta-i limpede, dar de unde începe conștiința, de la maimuțe? Câini? Am auzit că și la caracatiță îi curge conștiință prin tentacule. Sau e o problemă de durere, să nu omorâm ce simte durere? Dar durerea de unde începe? Scoicile au durere? Și plantele reacționează când sunt atacate. Ce e durerea?

– Eu vreau să mănânc picioare de broască.
– Broasca nu e un fruct!

La festival dăm nas în nas cu micii. Micii sunt de apă dulce și se confecționează din porc ori câine, oricum, un animal în toată firea.

“Tocmai la mici faci poze?” mă întreabă un grătargiu care nu stăpânește conceptul de newsworthiness. “Sunt pentru personal numai, nu puteți să cumpărați.”

Clienții pot, în schimb, să privească transformarea unor crustacee verzi mișcătoare într-o delicatesă culinară roșie ca racul. Un tip se uită în cazanul cu vii cu emoție cât ai avea la un documentar cu genocidul armean pe Discovery. Oftează și susură “Săracii…”.

Muțunel, vino să-ți arăt ceva!, strigă o tipă, sunt vii!. “Dar dincolo nu mai sunt vii”, remarcă însoțitorul abstract.

Discuțiile se învârt în jurul stării existențiale ale jivinelor din căldări și grătare. Moartea ne dă un gol în stomac, care trebuie umplut cu ceva. O fată blondă țopăie cu mâinile la spate, ce să luăm, ce să luăm?

Celor mai săraci li se face strategic milă de raci. Păi nu au și ei un suflețel?

De mai multe ori este rostit jocul de cuvinte rudimentar “racii, săracii”, la fel și răspunsul la Cum e pe-aici? “Ca la mare”.

Pofta e pretutindeni.

Festivalul este organizat în jurul unui rond înverzit spre care converg toate aleile din jumătatea estică a parcului Crângași. Pe semicercul dinspre stradă sunt tarabele cu fructe de mare, iar pe semicercul dinspre parc sunt mesele și băncuțele.

În jurul rondului, oamenii se înscriu în trei orbite: pe interior sunt cumpărătorii, se străduiesc să țină minte ce bucată de animal doresc; gură-caștii le gurăcască pe la umeri, calculând dacă își permit și ei să se apropie de pradă; publicul larg a ieșit la plimbare în parc și, mai devreme sau mai târziu, este atras spre centru.

Cel mai mare festival de fructe de mare din București este compus din câteva tarabe și două rulote. Au mai fost și alte festivaluri de fructe de mare, organizate de aceeași firmă, cu aceleași tarabe plasate în diferite parcuri din București. Dacă fiecare ediție adaugă măcar un borcan de scoici față de ediția precedentă, atunci putem trăi perpetuu grandios.

Dar de ce să ne preocupe astfel de detalii când mâinile caracatițelor sfârâie pe grătar? Impedimentul adevărat este de ordin economic. Populația locală e nițel șocată de prețurile care încep de la 25 de lei pentru scoici și merg până la un milion pentru homar, cu banii ăștia faci piața o săptămână, dar unii își revin, se îmbărbătează și se așează la coadă – de câte ori vine festivalul fructelor de mare la tine în cartier?

Spiritul comunitar este revigorat prin consum. Nu vă supărați, cum să mănâncă ălea? Ehehei, păi să vedeți…

Oameni care, într-o zi oarecare, nu și-ar fi aruncat nici o privire unul la altul, acum râd și își povestesc de când au mai mâncat ei odată raci și ce aventură a mai fost. Doi homleși primesc pomană niște tentacule. O roșcată admiră mustățile homarilor de parcă ar fi rude cu firele ei de păr. Grătargiii pretind jucăuș că servesc “buze de rață”.

“E frumos în parcul ăsta. Când e frumos afară e bengos să te plimbi prin el”, spune o doamnă în etate. Adică acum e bengos. Se fac glume de Crângași: “ușor cu portofelele, băieți”.

Ne așezăm la masă și începem să desfacem ambalajele animale pentru a ajunge la miezul gustos. Pe lângă noi trec copii, cum ar veni, începuturi de vieți trec pe lângă sute de morți proaspete. Uite și un olog. O fată cu buze de rață și pansament pe nas se strecoară pe lângă un domn care mângâie mustăcioara portocalie ieșindă din caserolă.

Ici, colo, se constată urme de iubire, oamenii își freacă fețele unii de alții, racii își freacă trupurile mutilate și aruncate în caserole comune… dar mai bine despre iubire povestește tu, Luizo.

Raci, vreau raci, n-am mîncat niciodată raci, mmm, raci, ce drăguți sînt cu mustățile alea, important e să nu-i privești în ochi înainte să-i bagi în gură, ia să vedem ce gust au. Hop, da’ nu știu cum se mănîncă. Cum faci? Le rupi capul, le smulgi cleștișorii, unde e carnea? A, e ceva în burtă, arată ca un creier mic de tot sau ca niște icre.

Nuu, nu mînca aia! se aude de la masa de-alături. Prietenul vocii care-a strigat la mine vine să-mi arate cum se face. Se rupe coada prin răsucire și dup-aia se curață coada de carapace. Coada se mănîncă și eventual cleștișorii, dacă ai răbdare și unghii. În rest, apă și lămîie! zice tipul. Mulțumesc, zic, și încep să răsucesc coada.

Nu mi-e rușine că nu știu, aici sîntem toți frați. Dacă nu știam cum se mănîncă o sarma, era altceva.

Lîngă noi se așază încă un cuplu. Cuplul zilei. Ea, mama vitregă a lu Mica Sirenă, unghii cu oja sărită, păr vopsit pieptănat pe spate, doamnă bej încheiat la nasturi, mănîncă raci ca un căpcăun, sparge cleștișorii ca pe semințe, e super profi. Mă uit la ea cu invidie. Partenerul, un domn tăcut cu ochi albaștri ca un paznic de far de la capul cod, se uită și el la ea. El nu mănîncă. Din cînd în cînd, îi culege cîte-o bucățică de rac de pe bărbie. Asta-i iubirea, asta-i dragostea, asta-i tandrețea. Ia și tu, zice ea. Lasă, mănîncă tu, zice el.

Între timp, răsucesc cozile și scot cărnița tandră, are gust de crevete, dar parcă și mai bun. Termin eu, termină și doamna. În urma noastră rămîn două casorele de carcase, clești și mustăți mutilate, o Guernica de raci. Salvez doi puișori. O să-i iau acasă.

– V-a plăcut? întreabă doamna.
– Daaaa, zic eu, nu mai mîncasem.
– A, noi am mai mîncat, mergeam cu barca cu un prieten pe lacul Snagov și erau trestii lungi acolo,  mă întorceam acasă la nevastă-mea cu o găleată plină de raci.
– Da’ cum îi luați?
– Păi stăteau așa, pe trestii.

Bărbatul n-are trei degete la mîna dreaptă. Ține țigara cu alea două pe care le are. Mă uit la stînga. Numai degete boante. Cum poți să apuci racii cu ele?

– Și cum îi găteați?
– Simplu, îi pui la fiert cu usturoi, cu condimente, nu mai știi cum să te lingi pe degete de la ei.
– Or mai fi și acuma la Snagov?
– Or fi, sigur că or fi. Dar acuma fiecare își face partea lui, e privat, dacă te duci, dă cu pușca în tine.
– Și cînd ați mîncat raci ultima oară?
– Aaa, acum doi ani, zice doamna. A venit bărbată-miu mai devreme acasă și mi-a zis Hai să te scot la raci.
– Da, mă întorceam de la piață (zice bărbată-su), noi stăm aicea, la o stație distanță, și am trecut prin parc să văd ce au, am văzut racii și am zis Trebuie să-i spun nevesti-mii. Hai să te scot la raci.
– Da, mi-am făcut și eu pofta, zice ea cu un zîmbet cît un tentacul de caracatiță. Buni au mai fost.
– Caracatiță ați încercat? întreb eu.
– Nu, am vrut raci. Dar mai venim și mîine.

Bărbatul își întinde mîna dreaptă peste masă și șterge un semn invizibil de pe bărbia soției. Raci… zice ea, veselă. Se ridică amîndoi, Sănătate, zice ea, Să aveți viață frumoasă, zice el.

Luiza!

Să știi că, după ce am plecat într-un tramvai cu tentacule portocalii, am mers să mă plimb pe o cale ferată de la Casa Presei și era un dubios pe scările unui de marfar, spărgea semințe ca un infractor și când am dat să trec printre vagoanele trenului mi-a spus: “Da’ mie nu-mi ceri voie?” M-am uitat lung la el și n-am zis nimic, el s-a șters cu dosul palmei la bot și a continuat: “Ce, crezi că stau aici să pierd timpul?”.

A, și mi-am dat seama că titlul nostru e o prostie.
Normal că broasca nu e o fructă.
Și nici nu e nici o broască.