Revoluția va începe la graniță. Gardurile vor pica la pământ și vămile vor arde. În locul lor vom ridica monumente și muzee, pentru ca generațiile viitoare să nu uite că strămoșii lor primitivi se închideau unii pe alții în țarcuri păzite zi și noapte cu arme de foc *
Astfel de lucruri îmi treceau prin cap când am ajuns în vama dintre Turcia și Bulgaria și am constatat că arată ca un lagăr de refugiați. Copii împrăștiați pe bagaje împrăștiate pe cimentul cleios al unui hangar împrăștiat pe un câmp pe care trece o linie imaginară în care, iată, ne-am înglodat.
Oamenii se plimbă de colo-colo sau leșină printre sarsanale. Așteaptă de opt ore și nici nu le-au controlat încă bagajele. Unde-s vameșii? Uite-i afară, stau la o masă și beau ceiuț cu siktir.
Afară e plin de mașini parcate de-a valma, cu câte un morman de bagaje pe asfalt și oameni care stau cu mâinile-n șolduri. Unul se duce la vameși și se roagă de ei să-i controleze odată mașina. Stă aplecat în față, cu mâinile împreunate, iar dungile de pe treling lucesc în lumina reflectorului ca o icoană.
Vameșul îl ignoră, merge în schimb la o mașină în care doarme o femeie, smulge de portieră și o zgâlțâie să se dea jos. Un grăsan vede că mă benoclez la ei și se apucă să latre la mine.
– Poftim?
– Hau-hau!
– Ăă… să vă dau pașaportul, poate?
– Hau-hau-hau!
Vrea să se uite în geantă, mă lămurește unul din autocar. Îi arăt geanta și el îmi face semnul universal de “ieși acasă”.
Mă îndepărtez confuz și îmi amintesc cum am trecut prin “vama” Donețk – o baricadă pe mijlocul străzii, mascați care ieșeau din tranșee, dădeau jos doar bărbații din autobuz, ne încolonau ca în fața unui pluton de execuție și ne controlau sub amenințarea armei… dar acolo era război, iar rebelii măcar se mișcau repede.
Aici sunt niște fălcoși în bleumarin care ori o ard aiurea, ori fac istericale. Iar eu pur și simplu nu înțeleg – e miezul nopții, luni spre marți, trafic puțin, de ce ne-am blocat cu toții aici?
Mă lămuresc niște tanti din autocarul vecin. Ideea este să împingi călătorii spre disperare pentru a-i pregăti psihologic pentru momentul magic: șpăguța. Cică vameșii fac mii de euro pe noapte. Și își mai aleg și ce vor din bagaje și iau ca suvenir.
Unii călători se duc din proprie inițiativă cu ofrande, pe care vameșii le primesc ca niște zei plictisiți și le aruncă prin gherete. Majoritatea călătorilor stau pe unde apucă, își blesteamă zilele și îi blesteamă pe bulgari: “După ce că sunt amărâți, mai sunt și proști”.
După trei ore, ne vine rândul. Lumea se năpustește la autocar să dea jos bagajele. Mișcările lor smucite imită vameșii, vocea li se schimbă, acum își dau ordine unii altora, intrăm cu toții într-o scenetă a autorității ca să simțim că avem un pic de control asupra situației, sau măcar demnitate.
Agenții de securitate a frontierelor intră în pâine. Un tip se așează pe un sac de șosete, scoate un cuțit și îl bagă-n marfă. Lumea îi aduce saci, cutii și sacoșe, el tot bagă cuțitul și cercetează conținutul. De la un punct nici nu se mai obosește, pasagerii își taie singuri sarsanalele și i le aduc la nas.
După conținutul bagajelor tragem rapid concluzia că suntem singurii turiști din autocar, restul sunt bișnițari care fac Turcia. Cămăși, biscuiți, blugi, sugiuk, prosoape, toate sunt super ieftine la Istanbul, merită să dai 320 de lei dus-întors și să vinzi marfa. Ca în anii ’90.
Totul bine până la niște cutii etanșe de polistiren. Vameșul taie un capac, deschide și din cutie iese un abur gros, care coboară la pământ. Aoleu, ce-i acolo? Chemați poliția economică.
Apare un tip cărunt, la sacou, mestecând gumă, cu niște hârtii în mână. După o inspecție sumară, trage concluzia că în cutii se află înghețată. Scrie ceva pe hârtie și trimite după alt inspector, în timp ce șoferul lipește capacul cutiei cu scoci. Vine celălalt inspector, scoate cuțitul, taie din nou cutia, își bagă nasul la aburul rece, scrie și el ceva pe o hârtie și trimite după un coleg, în timp ce șoferul lipește a doua oară cu scoci capacul cutiei. Vine și al treilea inspector, taie încă o dată cutia și adulmecă conținutul, confirmă din a treia sursă. Se hotărăște în unanimitate arestarea lădițelor de înghețată.
În rest e frăție. Mulți pasageri se cunosc între ei, îi cunosc pe șoferi, îi știu și pe vameși. Inspectorul deschide și gustă borcanele de dulceață; șoferul scoate dintr-o cutie un sugiuk ca un cârnaț, mușcă din el, îi întinde și inspectorului, care amușinează și trece mai departe.
“Ce-i ăla, cârnat? Dă-ne și nouă să gustăm”, zice o tanti. Le dă și lor o bucată. “Nu-i bun, e ca cauciucul.”
În același spirit de solidaritate, vameșii iartă un tip cu două cartușe de țigări și o babă cu 20 de cutii de medicamente de reumatism, cu condiția să le împartă și la ceilalți pasageri până la destinație. Hai, că au fost de treabă, recunosc doamnele care așteaptă de opt ore. Pe noi nici nu ne mai controlează, se uită doar în soneria bicicletei mele, ding-ding!
Afară e răcoare și beznă, câmpul strigă din greieri pe ambele părți ale graniței. Doi șoferi stau lângă hangar, în genunchi pe o bucată de carton, și se apleacă încetișor spre Mecca.
Aulio, liliacu! strigă o duduie și dă cu mâinile prin aer. Liliacul zboară orbește, dă cu capul de toate becurile și îl deranjează pe domnul inspector, care tocmai băga cuțitul în ultimele bagaje.
Autocarul nostru se întoarce de la rămănău (la turci i se spune ics-răi), încărcăm bagajele la loc, ne luăm rămas-bun de la cei care mai au de așteptat, eu dau cu capul de o țeavă și pornim voioși în noapte, după cinci ore petrecute cu noii noștri prieteni, cu care ne hilizim până leșinăm de beți.
Murat, haide! Ăștia face mișto de noi. Poate le dau cu cafeaua asta în cap.
Vorbele astea suave mă trezesc, am capul pe geam și ochii umflați de soare. Peisajul mirific, cu boscheți și șanțuri, îmi transmite că am ajuns în România. Pesemne cineva s-a apucat să sape niște gropi și la un moment dat și-a dat seama că nimic nu are nici un sens, așa că a lăsat totul baltă.
Oh, România, țara care m-a învățat că oamenii se scurg printre reguli și ajung cu toții în aceeași oală de noapte. Singura țară în care nu pot cere azil politic. Bine te-am găsit.
Istanbul – Bükreș: 17 ore.
* Așa cum a vestit The Atlantic o zi mai târziu.
