Cine construieşte “mica Vienă” în Centrul Istoric

Mulţi dintre cârciumarii care au deschis localuri în Centrul Vechi al Bucureştiului au călătorit prinEuropa, s-au întors vrăjiţi de civilizaţie şi au hotărât să construiască aici un colţişor de Occident.Am mers din poartă-n poartă şi am aflat cum şi-a pus fiecare fanteziile în aplicare.

În Centrul Istoric din București au răsărit în ultimii ani 150 de cluburi. S-a scris despre el că e o zonă devastată, plină de rechini imobiliari, funcționari incompetenți, țepari, muncitori care nu fac nimic și cocalari care se plimbă toată săptămâna prin cluburi de fițe.
Unele dintre lucrurile astea sunt adevărate. Dar în locul ăsta mai găsești și niște oameni care trăiesc în București mirajul occidentului și nu se opresc aici: vor să facă o mică Vienă.

“De mic îmi doream să am un bar”

În vara trecută, Lipscaniul era un șantier noroios flancat de clădiri dărăpănate. Într-una, înaltă și îngustă ca o felie de cozonac, funcționa un magazin de rochii de mireasă. Acum, strada e pavată, iar clădirea-cozonac e renovată și transformată într-un bar numit The Legacy.

Intru și întreb la bar de patron când mă trezesc că îmi strânge mâna un tip de 25 de ani, tuns scurt, cu o cămașă roz. Pe cartea lui de vizită scrie “Daniel Constantinescu, manager” pe fundalul unei poze cu Lipscaniul interbelic. Ne așezăm la o masă și îmi povestește cum a ajuns cârciumar.

“De mic îmi doream să am un bar. Avea mamaie o cârciumă, vindea mici și bere la Gara de Nord. La 14 ani spălam geamuri, câștigam cam 500 de mii pe lună. La 16-17 ani îndosariam hârtii pentru o firmă de construcții.” Apoi a început să vândă termopane și a strâns ceva bani. Acum trei luni, un prieten i-a spus că știe un loc de închiriat pe Lipscani. După o zi a văzut clădirea și după încă una începuse deja amenajarea.

“E obositor și amuzant. Dorm opt ore toată săptămâna. Vin tot felul de oameni, mai înveți una-alta, nici o zi nu seamănă cu alta. Da’ o dai dracu’ de sănătate.” Constantinescu se uită pierdut în ceașca din fața lui. Are ochii albaștri, pare obosit, dar are întipărit pe față un zâmbet tihnit. La fel ca mulți dintre proprietarii de baruri din Centrul Istoric, s-a plimbat prin Europa și a fost impresionat de centrul orașelor, apoi a venit să caute așa ceva și în România. “Numele The Legacy se leagă de Lipscani, prima stradă din București, o moștenire care trebuie să rămână.”

“We really mean business, nu suntem niște răsfățați ai sorții”

Din cele 150 de baruri din Centrul Istoric, vreo 50 au fost deschise recent, în ultimele luni. De când au astupat șanțurile, și Lipscaniul a început să înflorească. În altă clădire îngustă e pub-ul american The Gang Lads, amenajat ca în Chicago-ul anilor ’20, epoca prohibiției. Găsesc patronii și ne așezăm la o masă înaltă. Sunt îmbrăcați retro și vorbesc conspirativ, de parcă ar fi ieșit ei înșiși dintr-un film cu mafioți.

“We really mean business, nu suntem niște răsfățați ai sorții care au dat de bani și au zis să facă ceva în centrul istoric”, îmi spune unul dintre ei. Aflu că barul s-a deschis acum o lună “din nevoia sau nebunia unor tineri care au lucrat la companii mari și au vrut să înceapă ceva pe cont propriu. Cu toții am fost în Europa și am văzut ce-i acolo. Acum punem umărul la dezvoltarea Centrului Istoric. Avem prețuri mai mici și capital 100% românesc. Creăm locuri de muncă, aducem bani în România.

Patronul mă plimbă prin toate etajele barului, fiecare cu tematica lui, și îmi povestește entuziast cum a ales fiecare detaliu. Totul e inspirat de timpul petrecut peste ocean, înainte să-l apuce dorul de casă. Într-o poză de pe un perete, un procuror bea whisky cu mafioții. “Parodiem ce se întâmplă în România acum. În anii ’20, acolo voiau să se creadă că e prohibiție. Acum, la noi ar vrea să se creadă că este criză.”

“Sunt îndrăgostită de Toscana și am vrut să aduc o bucățică și aici.”

Pe măsură ce zona se umple de cluburi, se deschid locuri tot mai tematice, să-și amintească lumea de ele. În Pasajul Șelari, o străduță îngustă care pleacă din Lipscani, abia s-a terminat de restaurat o clădire și la parterul ei au apărut trei cluburi. Unul dintre ele se numește Tiki Bar și are interiorul decorat ca o petrecere în junglă. Specialitatea barului sunt cocktailurile de fructe, servite în pahare ca niște statuete scobite pe dinăuntru.

Patronul e Costin Gache, un tânăr care deține și barul Interbelic din același gang, un loc micuț care geme de lume în fiecare weekend. Lucrează de 12 ani prin baruri, a colindat lumea și a văzut că la americani sunt foarte barurile inspirate din cultura băștinașilor. În România nu era nici unul, așa că l-a deschis el. Entuziast, îmi arată o enciclopedie cu tiki baruri din toată lumea și povestește cum în lumea asta materială a dispărut orice fel de simbolistică și integritate.

Plec din barul lui și nimeresc la Tuscany, un restaurant mic și cochet pe colțul străzii Gabroveni (încă neterminată). Ne întâmpină chiar proprietara cu niște tacâmuri în mână. Ea și partenera ei (cea mai bună prietenă) se ocupă de majoritatea treburilor prin localul deschis de o lună și ceva. Cristina Barbu are 38 de ani, însă arată mult mai tânără. A lucrat în publicitate, dar și-a dorit să deschidă un restaurant familial. “A fost un vis mai vechi, sunt îndrăgostită de Toscana și am vrut să aduc o bucățică și aici. Fiecare oraș care se respectă are un centru istoric. Așa începe și centrul nostru să semene cu ce am văzut afară.

Fiecare vizită mă lasă confuz: unde sunt capitaliștii hrăpăreți, copiii de bani gata și țeparii despre care tot auzeam? Noii crâșmari din Centrul Istoric par niște oameni pasionați. Dar e ușor să fii pasionat acum, când zona e pe val și se pot scoate bani buni. I-am căutat pe vechii crâșmari, cei care au investit aici înainte să înceapă nebunia.

“Înainte era jale pe sandale!”

Așa îmi descrie situația Adrian Șoaită, cel care s-a ocupat de Club A din ‘90. Club A e cel mai vechi bar din Centrul Istoric, fondat în 1969 de studenții la arhitectură. Îi mergea bine chiar și în atmosfera lugubră a anilor ’90, când tot în jur era dezastru. Un fotograf care are biroul în centrul istoric și umblă de ani buni prin zonă îmi povestește cum era centrul vechi înainte de explozia imobiliară: “Era o beznă peste tot și nu era nimeni în afară de vreo trei bețivi, adică noi. Era un singur bar non-stop, After Hours. Nu găseai mâncare decât la împinge-tava.“

“Niște domni și fiii” e unul dintre puținele baruri de pe strada Covaci. Unul dintre proprietari e Vlad Gorneanu, vocalul din trupa de punk ZOB. Îl găsesc la bar îmbrăcat într-un pulovăr în carouri, cu barba țepoasă, părul puțin albit și un cercel în urechea dreaptă. “În centrul vechi era îngrozitor! De fapt, și acum e, dar sunt mai multe cârcimi și mai multă lume. Pe strada asta nu era nimic. M-a sunat unu’ într-o dimineață din 2006. «Am găsit spațiu pe Covaci, hai să facem o cârciumă!» Era o cameră goală, lungă, înaltă, rece. În ziua deschiderii noi încă dădeam molozul afară. După ce s-a creat zvonul că există un loc de genul ăsta, lumea venea de la sine.”

Baștanul Centrului Istoric

Pe lângă micii întreprinzători, care adorm în propria cârciumioară, mai sunt afaceriști care jonglează cu sute de angajați. Dintre ei, cel mai important e Dragoș Petrescu. El are în zonă restaurantele Caru cu Bere, City Grill, cantina Sport Pub și shaormeria Bundetot. “E baștanul Centrului Istoric!”, mi-l descrie un patron.

Ne întâlnim la Trattoria Buongiorno, o vilă de lângă Piața Victoriei renovată și transformată în restaurant italian. La mansardă e biroul lui luminos, cu uși de sticlă și un perete cu multe diplome Are 40 de ani, e tuns zero și îmbrăcat cu pantaloni raiați și o cămașă gălbuie. Obișnuit cu interviurile, îmi povestește pe un ton egal cum a găsit centrul vechi când a deschis pe Lipscani primul City Grill.

“În 2005 era o zonă murdară, uitată, netraficată, cu foarte multe case părăsite, populate de persoane fără domiciliu. Dar eu am crezut în potențialul zonei. Bannerul pe care l-am afișat pe fațadă la deschidere spunea «Noi deschidem zona». A fost primul restaurant din centrul vechi. A urmat o perioadă dificilă, oamenii n-au început să vină deodată. În 2006 am luat Caru cu Bere, aveam în vedere faima pe care a avut-o în interbelic. Acum, centrul e zona cea mai activă din București și din România pe lifestyle. A fost suficient să se repare trei străzi din 30 ca să se creeze un bulgăre de zăpadă.”

Dar cum a ajuns să scoată zeci de milioane de euro dintr-o zonă murdară și pustie? “Nu am fost niciodată angajat, cu excepția primului an de studenție, unde în timpul vacanței am lucrat ca inginer. Am avut o șansă – la 19 ani a venit revoluția.” Revoluția l-a prins în armată, la tancuri. Norocul a fost că tancurile erau din al Doilea Război Mondial și n-au pornit. I-au dat drumul mai devreme și mai avea șapte luni până să înceapă școala.

În loc să stea degeaba, a început să cumpere ziare de la Casa Presei. A petrecut lunile următoare vânzându-le golanilor din Piața Universității. Apoi și-a deschis o tarabă în Piața Dorobanți, de unde a învățat marketingul: trebuia să aranjeze zilnic 800 de produse pe tejghea. Apoi un chioșc cu 2400 de produse. Apoi o franciză de benzinărie. Apoi a vrut să deschidă un McDonald’s, dar a ajuns până la urmă să-și facă propriul restaurant. Și-a dat seama, după modelul de afară, că oamenii se simt mai bine într-o clădire veche decât într-una de sticlă și vor veni până la urmă în centrul vechi.

“A fost fun, dar ne-a cam mâncat viața”

Tihna lui Petrescu m-a făcut aproape să uit toate problemele care pot să doboare un antreprenor. Răzvan Martin are vreo 35 de ani și a lucrat într-un ONG până anul trecut, când a a închiriat o clădire din spatele Spitalului Colțea. “Aveam imaginea bețivilor care vor să-și deschidă un bar: n-o să fie stresant, ne distrăm, poate facem un ban. Nu era absolut nimic aici, am luat-o de la zero. Amici artiști ne-au făcut decorurile, luminile, picturile. Nu am mai avut viață după ce am deschis. Noi am centrat, noi am dat cu capul. Au fost trei săptămâni în care n-am fost acasă, am dormit aici. Eu n-am avut niciodată probleme, dar de când am deschis barul am făcut gastrită, m-am îngrășat…  Am avut șocul ăsta. Ești patron, ești propriul tău sclav.”

Vlad Gorneanu, punkerul patron la Niște domni și fiii, se plânge de abuzurile poliției: “Aici se fac bani pentru stat și pentru amenzile mizerabililor de milițieni. Suntem efectiv companie de stat!” Raluca Șoșa, care a pornit împreună cu soțul ei barul Expirat pe plajă la Vama Veche, rezumă astfel experiența de nouă ani: “A fost fun, dar ne-a cam mâncat viața.”

Contrast | O mare parte din Centrul Istoric continuă să fie o ruină.

La mijlocul străzii Franceze e o cafenea care și-a pus în față o raclă de sticlă cu o motoretă roșie, veche și restaurată impecabil. La un metru de ea începe o stradă plină de utilaje împotmolite în noroi, prin care pietonii și-au croit o cărare în care se afundă doar până la glezne. Pe străduțele dinspre Piața Națiunilor Unite, toate blocurile au la parter spații comerciale  baricadate cu cartoane, table și scânduri. La parterul unei case dărăpănate de pe Gabroveni locuiește o familie săracă, pe care primăria încearcă să o evacueze după zeci de ani în care au stat aici cu chirie. Astă-vară, copiii se jucau pe șantierul dintre terase. Acum le-au tăiat curentul și apa ca să sape pe stradă, așa că și-au sudat geamurile cu tablă ca să nu moară de frig.

“Mi-era dor de câini, nu mai puteam fără câini!”

Seara mă plimb printre cluburi și-mi sare în ochi Berăria Smârdan, cu o firmă tăiată retro în fier forjat, o ușă masivă de stejar și trei plasme în geamuri, dintre care una e înfășurată în drapelul românesc de luptă și afișează pictura cu atacul de la Smârdan. Înăuntru sunt alte plasme, pe care se rotesc imagini de epocă din vechiul București și peisaje pitorești din “Magnifica Românie. Din loc în loc, Iisuși pe cruci te veghează de pe pereți, atârnați cu dezlegare de la preot.

Proprietarul e Remus Borcoș, un bărbat gras și vesel de 45 de ani, îmbrăcat cu un costum cenușiu, cu steagul României prins într-o insignă aproape de inimă. Pe cartea lui de vizită e harta României Mari, cu tot cu Basarabia, Bucovina și Cardilaterul. Îmi povestește cum de 1 Decembrie au împodobit un brad și au scos afară un grătar, ca să dea mici și pastramă la oameni pe stradă. “Toți boschetarii i-am luat și i-am îmbătat!” Îi lucește obrazul de mândrie când îmi spune că are șoric de porc pârlit și tot felul de specialități din țară. El face zacusca, el pune murăturile.

Borcoș a plecat în Germania imediat după revoluție și, la fel ca patronii cu care am mai vorbit, a fost impresionat de ce-a văzut acolo și s-a întors hotărât să facă la fel aici. Dar ceva din mirajul Occidentului s-a scurtcircuitat pe parcus.

“Mi-era dor de câini, nu mai puteam fără câini! Nu vrem autostrăzile lor. Noi n-avem ce arăta, că n-am fost cotropitori. Avem bisericuțe. Avem trăirea aia, avem frumusețea noastră, poți să miroși a fân și-a iarbă proaspătă. Acum vreau să mă mut la țară și să îmbătrânesc acolo. Nu mai vreau să am loc de parcare.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *