Cum să-ți plece mintea cu trenul. Cursanții rătăcitori

Sunt entuziasmat. Altfel nu aș fi băut doi litri de cola, nu aș fi mâncat o cutie de tofifee și nu aș fi citit toată noaptea povești despre trenuri. Și nu aș scrie asta la șase dimineața.

Acum vreo săptămână am anunțat că voi ține un curs de jurnalism rătăcitor și am cerut drept taxă să-mi povestiți ultima călătorie cu trenul. Zece dintre textele primite m-au lăsat cu gura căscată, m-au dus de nas, m-au făcut să râd și să zâmbesc în multe feluri. Înainte să vă spun cine sunt cei zece, o să vă povestesc cum m-a trăznit să cer o asemenea banalitate.

HPIM1620.jpg

eu în facultate

În anul I de jurnalism, interesele mele gravitau în jurul Jegului, bodega din curtea facultății. Să scriu într-un ziar mi se părea degradant. Când mi-a zis un prieten “Băi, tu vrei să te faci gazetar?!” i-am aruncat o privire tăioasă ca o flegmă în ianuarie.

Aveam un curs cu rezonanță securistă, “tehnici de colectare a informațiilor”. La prima întâlnire, profa ne-a anunțat triumfal că ne trimite prin oraș să învățăm cum să facem observație. Ăla la piață, ăla la biserică, ăla la metrou. Mie mi-a picat metroul. Retardată chestie, ce dracu’ să observi într-un loc în care nu se întâmplă nimic deosebit?! Măcar dacă mergeam la biserică, mai zicea popa ceva, mai făceam mișto de babe…

Da’ am zis hai să văd ce iese, m-am băgat la metrou la Unirii și am stat pe-acolo cinci ore, uitându-mă la oameni. Zăceam cu căștile-n urechi pe un scaun slinos și băteam nervos din picior, înjurând în gând familia lu’ aia care m-a trimis să pierd timpul.

Și atunci s-a întâmplat.

Sub ochii mei, oamenii nu mai furnicau haotic, marmura de pe pereți nu mai era doar jegoasă, tot ce se întâmpla în jur îmi crea mici explozii în creier. Lumea începea să aibă sens și să fie interesantă. Am scos căștile din urechi și am luat carnețelul. Așa s-a născut textul de la finalul acestui articol. Nu știam atunci, dar era primul meu reportaj.

P1200846.jpg

La asta mă gândeam în timp ce citeam textele. Mă tot minunam. Nu mă așteptam să fie așa mișto! Uite câteva fragmente rătăcitoare:

La oră târzie, în sala de așteptare a gării Sinaia, un dulău negricios cu coada scurtă și o cățea blândă cu țâțele umflate se hârjonesc fără griji.

CFR-ul îmi este prieten, ne certăm rar și ne vedem des. Până acum un an nu interacționam noaptea pentru că arat ca sora lui Barbie și îmi era frică să nu mă întâlnesc cu fratele lui Ken ieșit din închisoare.

N-am făcut niciodată parte din liga extraordinară a celor prevăzători, îmi încordez voința doar pentru sprintul final. Și cum casa de bilete CFR nu e acasă, m-am urnit cu greu într-acolo, cu cîteva ore înaintea fluierului de start al trenului de noapte spre Timișoara.

În sfârșit, urcăm bagajele deasupra capetelor și ne ocupăm locurile. Afară plouă mărunt și-mi pare rău că nu e vreo crăpătură în tavan, să le plouă în cap și să-i spele un pic pe vecinii noștri de compartiment.

[…] m-am descotorosit de rucsac pe primul pat pe care l-am găsit, ca să pot să-i cercetez pe cei cu care aveam să-mi împart somnul, nu și visele. În noaptea aia de decembrie urma să dorm împreună cu cinci bărbați.

Vreo sută cincizeci de bucăţi Preciste 250X250 mm, cu incantaţii bulgăreşti originale pe verso şi un pic ajustate la faţă, se pregătesc să primească răsplata pasagerilor trenului P5454.

Nu sunt reală. Sunt o poveste pe care îmi doresc s-o fi trăit. Aici, mă cheamă Mary Watson, iar nebunul prieten al soțului meu e Sherlock Holmes. Partea a doua.

Lista cursanților:

Andra Apreotesei
Andreea Vasile
Ariel Constantinof
Emil Truță
Ioan Colbeanu
Ioana Cătălina Matei
Mara Militaru
Maria Popa
Natalia Negru
Raluca Diaconu
Raluca Sofronie
Sorina Vasile

+ Nicoleta Popescu, de peste mări și țări, prin miracolele tehnologiei moderne.

Mulțumesc tuturor celor care au trimis povești! Cu cei de mai sus mă voi întâlni miercuri seara la Artskul, la o bere, și apoi din ianuarie la curs. Detaliile le primiți pe mail. Dacă am omis pe cineva, trageți-mă de urechi la vlad @ ursulean.ro.

În rest, oricine ne poate urmări, pentru că o să facem live streaming și înregistrări.

Se pare că vom învăța unii de la alții 🙂

Iată și textul meu de la metrou, scris acum patru ani jumate:

 

Vlad Ursulean | Grupa X  | Anul I

La intrarea de la metrou te întâmpină un curent puternic şi un şuvoi de oameni care se îngrămădesc să iasă pe singura uşă deschisă. Piaţa Romană, cu peron în curbă şi arhitectură ce îndeamnă la sinucidere. Rareori se mediatizează serios accidentele de la metrou, lucru încurajator pentru un adolescent rebel care caută un pic de originalitate, măcar în moarte. Ei, originalitate nu prea găseşti la Romană, dar diversitate din belşug. Şi e greu să nu cazi în clişee când ai în jur fete de liceu roz din cap până-n picioare, babe îmbrăcate suspect de gros, trăgând sacoşa trademark de rafie, emo (sau pokemoni, cum mai sunt numiţi) cu haine colorate, blugi rupţi, lanţ în loc de curea şi frizuri inspirate din anime.

„Ia uite-i, mă, pe ăştia, s-au născut cu căştile-n urechi!”

Revoluţia muzicală e în plină desfăşurare la metrou. Când e aglomerat, vagonul devine un mare tonomat. Oamenii caută să se izoleze de ceilalţi în timpul călătoriei, şi un mod simplu de a face asta e să îşi pună căştile în urechi şi să dea play. Doar că, în majoritatea cazurilor, izolarea nu funcţionează şi viceversa, astfel încât ritmurile fiecăruia se revarsă în jur, creând un mix original de manele, heavy metal, rap şi blondy.

Într-un grup de copii cu ghiozdane în spate, o fetiţă ceva mai înaltă decât ceilalţi scoate un mobil şi dă drumul la 50 cent pe speaker, spre încântarea celorlalţi.  E clar, nu caută izolarea.

„Metroul, Casa Poporului, Canalul Bucureşti-Dunăre…”

În afară de câteva staţii renovate, la metrou eşti înconjurat de arhitectura comunistă – spaţii largi, impunătoare, dar cu o senzaţie de murdar la care contribuie marmura îngălbenită, mozaicul alb sau verde caracteristic, peronul a la Gara de Nord sau imitaţia de cărămidă de pe pereţi.

„Acelaşi gust, zero zahăr”

Pe aceiaşi pereţi a înflorit esenţa capitalismului, reclama. E normal, lumea plictisită, în aşteptare, caută ceva pe care să-şi arunce ochii; se mai opreşte să citească vreun slogan năstruşnic sau vreun preţ nemaivăzut. Afişele plasate ilegal, în locuri ferite de camerele de filmat, au aceeaşi popularitate. Dacă nu mai mare.

ERPS, BAST, DUNO, PSK

…distingi printre culori şi contururi întortocheate pe metrourile vechi. O alternativă venită tot din capitalism: grafitti-ul.  Ca să vopsească un vagon, graferii coboară noaptea în depouri şi desenează rapid, ca să nu-i fugărească vreun paznic. Cine n-are curaj ia un marker şi mâzgâleşte ceva în interior: tag-uri.
„Ce tâmpiţi!”
Lumea nu bagă în seamă. S-a obişnuit. Şi, oricum, metrourile noi sunt bine păzite şi nu vezi o urmă de culoare pe ele.

„Călători, vă rugăm să vă depărtaţi de marginea peronului!”

Venirea metroului e un fenomen complex. Călătorii cu experienţă şi-au dezvoltat o mare sensibilitate în acest sens şi „simt” metroul cu mult înainte să se zărească de la capătul peronului. Primul semn e mirosul, ce se schimbă subtil. Apoi se simte un curent slab la picioare, ce se ridică şi se înteţeşte pe măsură ce se apropie metroul. Sunetul trece şi el de la huruitul monoton al staţiei la un ritm mai alert. Oamenii se opresc din plimbatul plictisit, se uită cu un brusc interes în jur şi se apropie de linia roşie. Cei care stau pe scaune îşi îndreaptă spatele, aranjează puţin hainele, pun mâna pe eventualul bagaj şi se concentrează să-şi dea seama dacă nu cumva „simţul” i-a înşelat. Nu i-a înşelat.

„Urmează staţia Piaţa Unirii, cu peronul pe partea…”

Pasajul dintre Unirii 2 şi Unirii 1 e o lecţie de supravieţuire. Constată asta cei care încearcă să-l traverseze în sensul opus mulţimii de oameni, eventual fără să fie îmbrânciţi. Gabaritul mare e un avantaj.

 „I can’t heelp faaling in loove with yooou”

Atmosferă romantică la Unirii 1: un moşneag cântă lălăit un şlagăr, acompaniat de zdrăngănitul unei chitări. Chitara pare că e prezentă doar pentru pitorescul scenei – când vine mulţimea dinspre Unirii 1, el ridică vocea şi acordurile chinuite abia se mai aud. În toiul cântării, vine metroul cu propriul zdrăngănit. Moşul îşi dă seama că nu-şi poate acoperi concurentul. Se opreşte din cântat şi dojeneşte cu privirea vagonul din faţa lui. Metroul pleacă, în sfârşit, şi cântăreţul îşi termină performance-ul într-un yooooou urlat, ce reuşeşte, în sfârşit, să atragă atenţia oamenilor. Nu şi banii.

Urmează staţia… ce mai contează?

Izvor. Puţin trecut de ora 10. E pustiu. Se aud clar, cu ecou, paşii pe scările de marmură. E aproape frumos.

4 comments on “Cum să-ți plece mintea cu trenul. Cursanții rătăcitori

  1. Foarte frumos scris! Mi-ai adus aminte de un lucru, eram la Eroilor la ora de varf si era extrem de aglomerat, atat de aglomerat incat nu se puteau inchide usile. Dupa mai multe incercari decat era “normal”, conductorul a tipat in microfon: “va rugam nu obstructionati usile!! Ce dracu, v-ati tampit cu totii?!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *