Micul șantajist

“Parcă te străpunge prin lentile cu personalitatea sa.” – Jurnalul Național

“Frigul nu-i furnică trupul, dar adrenalina, da.” – Digi24

“… declanşat de zvâncnirile şi de trepidaţiile clipelor tensionate şi impresionante pe care le trăieşte la maximă intensitate…” – Vocea Rusiei

“O fi nebun? El însuşi recunoaşte că e posibil.” – Bihoreanul

***

Mănânc mici și mă minunez.

Sunt la Terasa Obor, într-un cort mare de plastic care filtrează lumina cenușie de octombrie și dă mesenilor o nuanță roșiatică. Doi câte doi, moșnegii beau bere și ascultă Sunt vagabondul vieții mele.

Am carnețelul pe masă și reportofonul pornit. În fața mea e un tănăr cu hanorac roșu și rucsac roșu, pe care le-a purtat prin zeci de țări. Privesc în ochelarii lui ca în două oglinzi aburite, mă regăsesc în entuziasmul și în hotărârea cu care îmi povestește.
A mers ani de zile cu autostopul prin lume, căutând înțelepciune și povești de viață. A învățat cum să fie calm în orice situație, cum să asculte oamenii și să-i înțeleagă, cum să fie mai bun și mai liber.

Dar ne-am întâlnit astăzi pentru că, să vezi drăcie, tipul a vrut să mă șantajeze.

***

Povestioara a început într-o sâmbătă seara, când am primit un mesaj pe Facebook:

Deschid documentul și mă ia durerea de ochi: 13 pagini în stilul dezvăluirilor de pe site-uri cu reptilieni, din care aflu, de pildă, că am furat o rulotă de la un boschetar:

(link dacă ești pe mobil)

De ce ar scrie cineva așa ceva? Mă uit în istoric, mai am două mesaje de la el: unul din 2013, în care mă ruga să îi dau like la pagină, și unul de acum câteva luni, în care își exprima aprecierea față de niște articole pe care le-am scris.

Ce l-o fi apucat acum?

Îl întreb care-i faza, dar primesc numai răspunsuri în tonul documentului. După o oră, vine dezlegarea misterului:

Deci tipul amenință că, dacă nu “colaborăm”, o să publice calomnia și o s-o promoveze special pentru oameni care nu știu ce e Casa Jurnalistului și abia așteaptă să audă mizerii cu jurnaliști. Apoi noi ar trebui să dezmințim mizerie cu mizerie, ceea ce n-ar face decât să convingă noul public că ceva, ceva, tot au făcut ăștia. O imitație de șantaj de presă îndreptată, iată, chiar spre presă.

Oare chiar funcționează fazele astea? Tipul are o mulțime de apariții la ziare și televiziuni. O mai fi făcut așa ceva? Șantajul se pedepsește cu 1-5 ani de închisoare și e relativ ușor de dovedit. De ce s-ar expune cineva unui asemenea risc pentru un articol?

Ce-o fi în mintea lui? M-am hotărât să aflu, așa că m-am oferit să scriu eu articolul despre el, deși probabil nu va avea unghiul de abordare pe care și-l dorește.

Și acum iată-ne față în față, discutând despre copilărie.

Copilăria lui a fost o rebeliune.

Timotei Rad vine dintr-o familie credincioasă de penticostali de la țară, cu un tată aspru și o mamă și trei frați care ascultau cu sfințenie de el și de Dumnezeu. “Trăiam ca niște quakeri”, îmi spune. “Traseul era foarte bine definit.”

Dar el era diferit. “Eram curios să-mi bag nasul oriunde și aproape tot ce făceam era păcat. Voiam să fiu fotbalist, da’ a trebuit să stau cu oile. Voiam să fiu preot, da’ îmi plăcea mai mult să fac prostii la școală.”

A fost exmatriculat de două ori de la liceu, îmi povestește. “La școală, dintr-o clasă întreagă 80% dintre prostii le făceam eu. Făceam așa de multe că eram pedepsit și pentru restul.“

A pus un șoarece mort în bancă la o colegă; a mânjit-o pe profesoara de franceză cu pastă roșie de pix; a desenat o zvastică pe tabla de istorie. “Voiam să am aprecierea altora și când nu o primeam mă răzbunam.”

***

La 18 ani a plecat la facultate la Cluj și a putut să-și facă de cap. “La prima beție am rămas în chiloți, am pierdut tot după trei beri.”

A intrat la Relații Internaționale și a rămas repetent de două ori, apoi s-a înscris la Cartografie, unde s-a ambiționat și a devenit silitor: pentru un curs de istoria cartografiei s-a apucat să caute cea mai veche hartă a unui teritoriu locuit de români. S-a dus la arhivele Academiei și a cercetat harta Valahiei făcută de Constantin Cantacuzino pe la 1700. A observat că un rând de text din descrierea hărții era scrijelit intenționat. Cine l-o fi scrijelit? De ce? Ce voiau să ascundă?

A aflat că mai sunt variante ale hărții la Viena, Leipzig, Londra, Paris și Padova. Cum să ajungă la ele, că n-are nici un ban? Cu autostopul.

În următoarele luni, a ajuns în toate orașele și a consultat documentele de care avea nevoie. Hărțile nu i-au divulgat vreun secret ca în Codul lui DaVinci, dar a descoperit altceva: “După ce am făcut asta am zis WTF, eu pot să văd lumea!“

A hotărât să meargă în jurul lumii, așa că a trimis 50.000 de mesaje pe Facebook, a spamat toate grupurile de geografi și călători să îi dea like la pagină, ca să mai strângă donații. Nu avea nevoie de mult. A calculat că îl iau patru-cinci oameni pe zi și unul tot se găsește să-i dea mâncare și ceva bani.

Așa a parcurs zeci de țări și sute de mii de kilometri. În Iran l-au atacat unii cu spray paralizant, în Afganistan au vrut să se pupe cu el și l-au dus să se pozeze cu talibanii, în Rusia l-au îmbătat până a căzut între banchetă și bord.

“Autostopul este un sport al minții mai fin decât șahul. Dansez pe sârmă. Cel mai important lucru: să nu miros.”

Acest sport al minții l-a învățat că nu e bine să fii egoist. “A trebuit să trec de 25 de ani ca să-mi dau seama de lucruri de grădiniță: să fii atent la cum se simt alții. Îmi făcusem o teorie că trebuie să fii tu însuți și poți să faci ce vrei. Astăzi, să întâlnesc un tip cum eram eu acum cinci ani, n-aș sta cu el. Lasă-l să-nvețe, că-i prost.”

***

A consemnat toate întâmplările pe blog, marcând fiecare tresărire cu unul sau mai multe semne de exclamare. De mic i-au plăcut poveștile cu aventuri, visa să fie și el un Huckleberry Finn, cel puțin! “Huckleberry Finn a călătorit într-o singură țară și nu prin zone de război.”

Pentru inspirație stilistică, a citit o mulțime de bestsellere de călătorie, mai ales ale celor care au făcut autostopul în jurul lumii.

Apoi a făcut și el o carte cu poveștile adunate pe blog. “E povestea tipică a copilului sărac, povestea tipică a celui care își dorește ceva și demonstrează că se poate.”

Dar nici o editură nu i-a acceptat manuscrisul. Piața românească, “mică și lipsită de viziune”, l-a refuzat. Așa că a hotărât ca să intre pe piețele străine, unde îi va fi recunoscută, speră, valoarea. “E atâta de unică povestea la nivel mondial încât poate să fie o sursă bună de bani. Mă interesează piața din America Latină, cartea mea e o continuare a poveștii lui Che Guevara.”

Pentru asta, trebuie să traducă cele 500 de pagini în engleză și spaniolă. Ca să strângă bani pentru traducători făcut o campanie pe Indiegogo. Oferă ca recompense pietre din călătorii, artefacte din deșert, colecțiile lui de reviste și cărți, o biblie veche primită la închisoare… practic, vinde tot ce are prin casă. Dacă nu strânge banii pe Internet, va trebui să meargă la muncă în Spania.

Mai sunt și problemele existențiale. “Am fost plin de mine. Am plecat de la ideea de a face performanță, dar toate experiențele m-au învățat că asta n-are nici o importanță. De-acum încolo nu mai vreau să fiu așa. Și e greu să mai găsesc motivații. Viața pentru mine nu mai are valoare, nu mai are sens…”

Pe lângă asta, un șăntăjuț e o nimica toată.

***

– Regula mea e să fiu cât mai retras.
– Dar de ce vrei să publici o carte dacă nu vrei să fii cunoscut?
– Trebuie să seduci dacă vrei să faci bani.
– Dar de ce vrei bani?
…
– De ciudă.

În timp ce-mi spune lucrurile astea, Timotei devine tot mai agitat. Eu îl ascult și beau ba dintr-o bere, ba dintr-o sticlă de pepsi. Prin spatele lui aleargă un copil cu un cărucior mare de cumpărături care conține o singură ceapă.

“Dacă aș putea să creez cumva anarhism… structurile sociale să se prăbușească cumva. Trebuie să te folosești de regulile jocului. Randomness-ul e pentru mine o religie. Dacă toți ar fi sinceri, lumea ar fi perfectă. Mai bine îmi pun singur un jug!“

Se ambalează mai tare, cuvintele se întorc unul împotriva altuia, o frază pioasă e înghițită de alta trufașă, apoi astupată de regrete… Tragedia omului mi se desfășoară în fața ochilor, limpede ca berea la halbă. Vrea să fie liber, să se scuture de toate regulile, dar așa nu mai rămâne cu nimic.

Nu-mi dau seama dacă s-a îmbujorat sau e doar lumina asta roșiatică. Încearcă să justifice șantajul: “Voiam să găsesc o portiță… să… să…”

***

Îl conduc prin ploaie și prin piață până la tramvai. Aerul rece îl liniștește, vocea îi revine la normal, pasul hotărât.

Iată, mă gândesc de sub glugă, trăim într-o lume în care hotărârea oarbă iese biruitoare. Omul a vrut cu orice preț un articol despre el. De bine, de rău, și de data aceasta a obținut ce și-a dorit.