cu ocazia black friday am stat la o coadă imensă de oameni care, pe măsură ce se apropiau de obiectul râvnit, păreau tot mai dezgustați de el și de sine.

pelerinajul din vinerea neagră e un ritual de purificare; orice urban adevărat trebuie să meargă cel puțin o dată pe an la pupat de gadget-uri.

10363229_10152334765041890_2776049976108937101_n

Văd că toată lumea pune poze cu candidații, așa că vi-l prezint pe noul președinte al Republicii Populare Donețk, Alexandr Zakharchenko. De profesie militar, domnul cu ochi albaștri a acceptat să se pozeze doar îmbrățișat cu Lina.

Ne-a declarat că “prezența la vot va fi 100%” și nu am avut cum să-l contrazicem, de vreme ce avea atâtea argumente în jur…

E noaptea de Halloween. Pe străzile cosmopolitei Odesa se plimbă o mulțime de tineri petrecăreți cu răni sângerii pictate pe față.

În țara lor au fost omorâți recent 3700 de oameni – cei mai mulți puștani, la fel ca ei. Au nimerit la petrecerea greșită – un bal mascat cu cărbuni, oțel și gaze naturale costumate în steaguri.

Halloween-ul este real și este atât de aproape…

Am mers cu mașina să car niște chestii, am parcat în centru și a venit un mustăcios – nu-mi dai o cafea?

De obicei zâmbesc tâmp și lumea mă lasă în pace, dar Mako scrie despre parcagii, așa că intru în detalii:

– Da’ dumneata de ce nu-mi iei o cafea?
– Ce? Eu… Eu sunt aici de 20 de ani!
– Și ce dacă?

Tipul se holbează la mine ca la un imbecil, își desface geaca și scoate ceva din buzunarul interior, cu un aer oficial – o legitimație?

Îmi întinde o hârtie mototolită… amendă pentru “apelare la mila publică”.

– Cred că ai înțeles greșit. Când primești amendă înseamnă că ai făcut ceva greșit și e un semn că ar trebui să te oprești, nu o încurajare să faci asta în continuare.

Se uită fix la mine câteva secunde, ia hârtia și pleacă bălmăjind “ăsta nu-i sănătos la cap”.

Am mers la bancă să rezolv diverse, am stat la coadă, am dat actele la gemuleț, am semnat ✍… stați puțin! Asta nu-i semnătura dumneavoastră. ¿Poftim? Nu se potrivește. Știți, avem controale în perioada asta… uitați ce semnătură avem în sistem. Mai încercați o dată? Cum să nu!

Ahem, tot nu arată la fel. Sigur e semnătura dumneavoastră? … Mergeți la birou să vă schimbați specimenul.

Merg la birou, las niște acte, mă întorc cu alte acte și o nouă semnătură, care tot nu o satisface. Eh, haideți, lăsăm așa, doar nu o să-mi ia capul pentru asta, zice cu o figură îngrijorată. Uite, luați un plic ca să mă revanșez. Și aveți grijă la semnătură!

Toate semnăturile erau la fel 😐

În mansarda de la Casa Jurnalistului se aud tot timpul bocănituri pe acoperiș de la păsări, mai ales niște ciori mari care aduc tot felul de obiecte (lemne, oase) și le târâie pe tablă.

Scot capul și strig la cioară – Eèéêëēėę! Doar că nu e cioară, e un vecin ghemuit pe acoperiș, care mă salută cu un adidas în mână: Hei, vecine, scuze de deranj, mi-a aruncat un copil papucii pe acoperiș.

😐

10537286_10152272121421890_4526560028505594382_o

Mergeam prin parcul Unirii când am observat oameni care stau pe iarbă ca la Berlin. M-am oprit între doi copaci să-i admir, vai, ce frumos, a venit occidentul peste noi 🙂

Dar hei, uite doi polițiști, ce naiba vor, doar n-o să-i aresteze că tocesc iarba… nu, doar schimbă câte-o vorbă cu oamenii și pleacă mai departe. OK, totul e bine, merg și eu mai departe, dar polițiștii se iau după mine, merg în spatele meu, mă urmăresc câteva sute de metri, se apropie și mă strigă să mă opresc. Să le dau buletinu’.

De ce să dau buletinu’, nu cumva pentru că le-am făcut poze mai devreme? Nuuu, control de rutină, hehe. Da’ oamenii au voie să stea pe iarbă? Cum să nu, e și un semn cu stați pe iarbă. Arme albe, substanțe interzise aveți la dumneavoastră? Doamne ferește! Bine, o zi bună.

Am plecat derutat, cum a rămas, suntem sau nu în occident?

Copiii Hortensiei

P1390285

La început e frica. Pornesc spre un loc necunoscut, cu un sentiment dubios – nu-mi dau seama dacă-i anticipația unei noi aventuri sau o presimțire sinistră.

Ajung pe teren și mă prinde din urmă angoasa. Ce naiba caut aici? Mă plimb de colo-colo și-mi bag nasul în viețile oamenilor, pun întrebări stupide, toată lumea se uită la mine dubios, brrr…

Din neant apare o chestie mișto. Un detaliu pe care nu l-a mai văzut nimeni, apoi încă unul, care se leagă de primul și face o scânteie de sens. Scânteia e de ajuns ca să aprindă entuziasmul.

Entuziasmul îmi dă forțe noi și așa pot să stau în subiect fără să mă plictisesc o zi, o lună, un an… până când, fără să-mi dau seama, mă topesc în subiect, viața lui devine viața mea.

Când vine vorba să pun totul pe hârtie, simt la propriu cum subiectul se scrie singur. Nu e ușor, e îngrozitor și frumos. După ce public povestea mă simt gol și mi se face rău, în bună măsură pentru că n-am mâncat și dormit bine de câteva zile. Sunt mândru că lumea citește, dar nu mai știu cine sunt.

Apoi o iau de la capăt.

Tocmai am luat o țeapă. M-am îmbrăcat cât de cât decent, adică mi-am scris fraier pe față. Am mers la chioșcu’ ăla de la Romană, de unde-și iau cafea boschetarii și polițiștii, să-mi pun credit pe mobil. 6 €uro.

Tipa mă scanează cu coada ochiului printre un pachet de țigări și un ambalaj de napolitane. 48 de lei. Mă uit la ea, mă uit la tabelul pe care scrie 6€ → 32 lei, mă uit iar la ea, îmi urmărește încordată mișcările, mă înghiontește cu sprâncenele, hai, hai…

Îi întind banii și se relaxează brusc. Îi dosește sub tejghea și apasă pe butoanele aparatului fără să-și ia privirea de la mine, schițează un zâmbet moleșit, acum zâmbește de-a binelea, mă atrage în zâmbetul ei ca un țânțar care bagă anestezic în timp ce-ți suge sângele, totul e ok, ia și rest 2 lei, hai, du-te, fii fericit, se putea mai rău.

O țeapă finuță, profi, aproape cinstită. Face toți banii.

Azi am fost la Institutul de Medicină Legală, unde câțiva studenți își prezentau lucrările de licență după șase ani de facultate.

Majoritatea erau ca niște referate de clasa a treia, informații generale luate cu copy/paste de pe Wikipedia. Profesorii din comisie fumau la catedră și se îndopau cu cornulețe, lăsau studentul să turuie tâmpeniile din Powerpoint și apoi îl felicitau, indiferent dacă a ciordit de pe net sau a făcut o cercetare cât de cât originală.

Câteva momente i-au scos din apatie: lucrarea “Spânzurare versus strangulare”, cazul curios al unui tânăr care și-a decapitat nonșalant tatăl cu toporul și reclamele interbelice la leacuri pentru “bolile femeiești”, care cică se rezolvă cu niște comprese. Asta a provocat singura interacțiune a profesorului cu studenta, și anume un banc misogin.

Toată lumea a primit 10 (zece).

La ieșire, două absolvente m-au rugat să le fac o poză cu un indicator pe care scria “decese”. RIP

În ultimul timp, cele mai interesante chestii din București se petrec prin case, conace și apartamente, unde s-au adunat comunități care se joacă cu idei tot mai îndrăznețe.

Cei care au avut inițiative social-culturale s-au izbit de multe ori de autorități ostile și un mediu social apatic. Dezamăgiți, s-au retras în spațiul personal, la joburile de zi cu zi și la casele lor. Însă spiritul creativ a continuat să lucreze în cerc restrâns.
Prietenii au început să se implice, apoi prietenii prietenilor, apoi întregi comunități care schimbau idei, făceau proiecte și se distrau de minune. Casele se transformau încet din dormitoare în mici centre culturale.

Fiecare dintre ele a ajuns focar de inovație și de spirit liber, care injectează sens în viețile celor implicați. Împreună pot face o rețea culturală descentralizată, care să umple golul lăsat de instituțiile oficiale și greoaie. E ușor să decapiteze un institut, dar o rețea informală e foarte rezistentă cât timp comunitățile ei sunt vii.

Noaptea Caselor e o punte între aceste comunități. E un eveniment care dă coerență unui nou curent cultural. Mai personal, mai eficient, mai liber, mai mișto.

Haideți cu noi!

M-am dus pân’ la TVR să zic două vorbe despre reportaj pentru un documentar cu Brunea-Fox. Am plecat de-acolo machiat pe față și, pedalând în vânticelul cald de toamnă, m-am simțit așa de finuț că i-am suflat un pupic din palmă taximetristului care a încercat să mă asasineze cu portiera, după care mi-a recomandat să mă duc în sloboz.

Mon Dieu…

Am visat că alergam și pământul se cutremura, clădirile se prăbușeau, fulgera în jurul meu și niște creaturi hămesite mă urmăreau ca să mă devoreze, dar nu mi-era frică de toate astea, ci eram îngrozit c-o să mă trezesc în prima zi de școală și o să fiu obligat să merg în fabrica aia de măcinat suflete.

La trezire mi-a luat o oră de citit ca să mă conving că s-a terminat coșmarul, că nu mai trebuie să merg la școală, că am în sfârșit timp să învăț una-alta…

Opt puieți de cocalari stau în cerc pe asfalt, în parcare la IKEA, și joacă barbut.

E un grup stereotip ca-ntr-un film cu puștani dintr-o suburbie americană: șeful și locotenenții lui, toți la maieu și cu freze de strütz; grăsanul care face poante; unul mic și fraier, care stă într-un colț cu fundul pe o carte.

Când pierde vreunul la zaruri, se duce la ăla micul cu cartea și-i dă în cap cu palma, pumnul sau piciorul, în funcție de rangul în grup.

Brusc, se dispersează agitați – ăia mai mici se târâie pe sub mașini, de parcă ar căuta bombe, șefii pleacă nuștiuunde cu pas hotărât. Ăla fraier îi dă cartea unei țigăncușe slăbănoage, care are un teanc de cărți vechi și merge cu ele pe la oamenii care își încarcă nimicurile în portbagaj.

După cinci minute apar din nou, din direcții diferite, se întind pe asfalt și joacă barbut în continuare.

Eu stau cu Luiza la geamul de sus, din IKEA, și ne uităm ca la un film absurd. Ce naiba se întâmplă? Vom investiga după ce cumpărăm o veioză…

filme xxx
filme porno
filme porno romanesti
filme porno
filme porno