Gică Fotografu aruncă cu bani mai bine decât oricine.
Baștanii burtoși decartează cărămizi de bancnote în lăutari, în speranța că dușmanii din jur o să fie copleșiți de admirație și o să le recunoască supremația.
În cei din jur clocotește ura, își jură că vor arunca ei și mai mulți bani și o să-i umilească ei pe toți și o să le arate cine-i șefu.
Gică nu are nici un strop de răutate.
~
Banii lui zboară lin ca o ofrandă.
S-a întâmplat prima oară în toamnă, la un protest Roșia Montană, când oamenii erau furioși și uniți, sau cel puțin împreună, pe mijlocul bulevardului Elisabeta.
Un gușter de la o televiziune de știri făcea o transmisiune în direct din mijlocul mulțimii și spunea numai căcaturi.
Protestatarii o ardeau de obicei cu presa română plină de minciună, dar când apărea o cameră de filmat în carne și oase se strângeau în jurul ei ca fluturii de noapte și priveau hipnotizați.
Gică Fotografu e la doi pași de reporter și se uită la el cu un zâmbet agitat, ba placid, ba furios, se frământă, se pregătește și… țâșnește dintre oameni ca o balerină, arcuiește mâna cu o greață grațioasă și aruncă bancnote verzui în gușteru care transmite live, spre încântarea tuturor.
Mioriță, mioriță, haide sari cu banu,
să mai punem niște brățări pe mușchii lui Artanu.
S-a întâmplat din nou acum câteva zile, la un concert Partizan în Underworld.
Artanu e îmbrăcat în negru și se bălăngăne ca un manelist care a trecut de pe cocaină pe psihedelice. Are în mână o zornăitoare de bebeluși.
Chitaristul are altă zornăitoare legată de șiret. E îmbrăcat în alb, arată ca un punker pe steroizi, scăpat de sub control – i s-a umflat o venă pe gât și trimite unde de haos, urlă în microfon PE-UN PICIOR DE PLAI, PE-O GURĂ DE RAI…
Gică Fotografu țâșnește din public și aruncă în el bancnotele verzi și deodată totul se leagă. 10 ani de Underworld, amestecul de bucurie și dor, amestecul de cocălăreală și hardcoreală, totul se leagă în cele două secunde în care bancnotele cad pe cutia cu pedale colorate ca niște jucării.
~
Șase ore mai devreme, o băbuță trece pe la Sala Palatului și întreabă la ce e coadă acilea?
– E coadă la Salam…
– Haide, maică, nu mai e coadă la salam din ’89…
Sala Palatului se umple încet-încet cu o salată socială. Middle classu a venit pentru Bregovic, hipsterii pentru Salam, țiganii pentru distracție. Și străinii la agățat. Și multe băbuțe bine îmbrăcate, imobile, cu un aer dezorientat, de parcă ar fi recuzita rămasă de la ultimul spectacol.
Fiecare încearcă în felul lui să-și explice anomalia Bregovic+Salam. Doi bătrâni ajung la concluzia că “na, vremurile sunt de așa natură…“. Un tânăr vorbește la telefon entuziasmat: “Sunt la Goran Bregovic cu… ghicește… Florin Salam! Orchestrat de… nimeni altul decât Eric Clapton! Cine mai lipsea? BUG Mafia.“
E întuneric. Sala se umple cu un minut și jumătate de tânguieli, apare o geană de lumină, Salam e în genunchi, cântă melodia dedicată soției care a murit – degeaba sunt cel mai mare și am lumea la picioare, fără tine nu am valoare (adică nu poate să existe cu adevărat decât cântând despre ea).
Salam intră în priză, cântă doar hiturile și dansează ca Michael Jackson. “Și Tyson pe scenă se încălzea un sfert de oră și apoi îi bătea pe toți.”
Între melodii încearcă să-și definească arta poetică, în care creierul înlocuiește țambalul și nebunia înlocuiește slugărnicia. “Nu doar maneliști, lăutari din cap până-n picioare, artiști pentru voi!” răsună cu ecou, pentru voi, pentru voi…
Goran Bregovic intră în scenă pe Nebunia lui Salam. Salam înnebunește de fericire, arată spre el, strigă alo, aloo, țopăie de colo-colo, alo aluoo, Goran, my friend, I love you!
Pe Goran, my friend, îl doare-n pulă. E super plictisit și pare derutat de țiganu ăsta care se agită pe lângă el ca un cățel, îl tot pupă și-i zice că-l iubește.
Salam e în negru, ud de transpirație, Bregovic e în alb, cu o chitară albastră pe picior.
Salam s-a născut lăutar care a vrut să fie strălucitor ca un artist.
Bregovic a fost roacher punkist care a vrut să fie viu ca un lăutar.
Combinația părea perfectă, dar uite-i împreună și sună fake și forțat și n-are nici artă, nici hardcoreală, nici suflet.
“Mi s-a împlinit un vis, cânt cu Goran la Paris.“
Atacă tramvaiele,
Ocupă șoselele,
Oile placidele,
Oaaaaaaau,
!
