Mă uit printr-un caleidoscop cum se stinge lumina. Nu doar lumina din cameră, toată lumina de pe lume. Culorile se mănâncă unele pe altele până dispar. Câteva ecouri prin pleoape, apoi nimic. Închid ochii, nu mai e nevoie de ei.
Sunetele sunt mai îndârjite, frecvențele înalte mătrășesc joasele și țipă ca din gură de șarpe, ca atunci când scoți o sabie din teacă sau lovești un cinel cu inelul și te mai și doare. Se aud ca în reluare, apoi dispar. Liniște.
Cui îi trebe simțuri când poți să te gândești la chestii? Uite un gând curajos, sar pe el contre, argumente, mișto-uri, îl fac varză într-o clipită, îi iau locul, dar orice gând are gândnașul lui, e încolțit și dispare, dispare logica, dispare îngrijorarea, dispare toată rațiunea, paf.
Ei, dar sufletul? Sentimentele își dau seama că tre’ să scape turma, se încing și se umflă în pene ca niște motorașe-n păpuși. Roiesc în mosh-pit, apoi se năpustesc unele în celelalte. Iubirea lăchește trufia, puritatea lăchește iubirea, ura lăchește puritatea. Ura rămâne la urmă, se-nvârte de colo-colo, ce să facă și ea, se consumă pe sine.
Mai departe nu există vocabular, e și el mâncat, >>>>>>> cad > cad > cad > cad > cad o viață-ntreagă până când mă trezesc pe partea cealaltă a pământului. Totul arată la fel, doar oamenii au alte culori. Dacă zic zât, ca la mâțe, se mănâncă unii pe alții și dispar.
